T e a tr u l N o c t u r n - C a p t a r e a V i s u l u i

Somnul

Eseu dictat de un Sfici

         Şi-mi spuse Sficiul: Vom dezmembra cuvintele, ca într-un joc, şi vom reasambla literele ...

Somnul există pretutindeni. În deschiderea lui spre lumină, el se lărgeşte, cuprinzând tot mai mult fiinţa, suspendând-o deasupra pământului, într-o agăţare ca cea a becului de tavan. În acelaşi timp ridicare şi apăsare, fatalitate a pasului ce îşi exprimă greutatea de plumb asupra solului, somnul e deopotrivă agăţare, suspendare, coborâre prin cădere. A face somnul este un meşteşug ce ţine într-un fel de planul magic, al basmului. Întotdeauna feeria are loc într-un spaţiu închis care, alchimic, se răstoarnă şi capătă spaţialitatea orizontului, nemărginirea cosmică a devenirii şi o percepem ca pe o stare dulce, în ochiul nostru obosit. Somnul e strict legat de eseul unei prezenţe, de un dublu al său, care participă activ la desfăşurarea feeriei. E un alt cuvânt care ţine de domeniul aparenţei formale, un cuvânt unic prin dimensiunea lui, prin forma geometrică ce aminteşte de dreptunghiul camerei în care au loc toate transformările fie ele onirice sau reale. Pat, în realitate are corespondentul de sat în vis. Situarea într-un pat, produce deschiderea la nivelul celălalt, la intrarea într-o lume în care distanţele cresc şi se formează un cadru larg, un cadru în care totuşi dormim pe verticală. Sat e cuvântul care face intrarea în lumea colindărilor prin aşa zisele uliţe ale necunoscutului. Aceste două cuvinte au în ele ceva magic întrucât ambele produc schimbări şi tind să amăgească plăcut, menţinând un mister ce atrage.

Există cuvinte din trei litere. Le-aş putea numi cuvinte primordiale; două dintre acestea sunt pat şi sat. Ambele supravieţuiesc prin prezenţa altora în interiorul lor. Spaţiul unuia se lărgeşte iar al altuia se micşorează. Ca să ne apropiem de pat, întotdeauna renunţăm la dreptunghiurile mari. Acceptăm îngustarea spaţiului pentru că venim de la exterior spre interior, intrăm într-o cameră, ne aşezăm pe un pat şi apoi, închidem ochii, şi intrăm în sat. Visul deci se petrece în prelungirea patului din realitate, în sat. Aici trăim un fel de viaţă ce amplifică stările noastre. Acum începe să se scrie o istorie, o istorie ce va fi cărată prin zile, o istorie ca un lanţ, ca o înşiruire de fapte şi stări. Acum se naşte oniricul, acel magic ce duce la construirea feeriei.

          În interiorul somn-ului ne vom întâlni cu un om. Colindând prin acel sat vom intra acolo doar printr-un singur cuvânt: uşă. Uşa produce actele opuse: ea se închide şi se deschide totodată. Te lasă să intri şi te lasă să ieşi. Uşa e magică. Se transformă dintr-o intrare într-o ieşire şi invers. Îţi schimbă spaţiul, şi te schimbă şi pe tine ,pentru că tinzi să pendulezi între exterior şi interior şi nu te mai afli nicăieri, eşti suspendat pe leagănul uşii. Doar ea se mişcă.

        Aparenţa formelor înseamnă modul în care lucrurile ne apar. Dacă analizăm cuvântul aparenţă vedem că în el există două cuvinte apar şi esenţă. Aparenţa formelor înseamnă de fapt modul în care apare esenţa formelor. Aparenţa este subtilă. Ea conţine în interiorul ei cuvântul esenţă, deci îi este superioară pentru că îşi însuşeşte esenţa. Şi de multe ori ea se arată schimbată. Aparenţa nu mai este o iluzie şi nici ceva neclar, sau fals, ci de-a dreptul un mod adevărat de a vedea esenţa, adică ceea ce este important.

       Trup din realitate, are aparenţă formală cu truc în vis. Sficiul în vis are un truc, corespondentul lui trup din realitate. Cu acest truc el îşi poate schimba forma.

      Visul din vis se numeşte vin. În starea onirică simţim un fel de beţie. O numim aşa, pentru că avem corespondentul stării din realitate, dar de fapt, suntem impregnaţi de un vis adânc şi acest vis din vis, îl vom numi vin. Acest substantiv are puterea de a transforma simţurile şi de a produce stări. Nu vom spune că umblăm printr-un vis, ci printr-un vin.

       Teatrul este mai mult decât o artă. Îl putem numi o artă vie.

       Formă e un cuvânt deosebit, încărcat de jocul dintre om şi omă, prin intervenţia unui R care vine de la ROL. Rolul e de fapt scopul spre care tinde orice formă. Formă deţine în el om-ul şi femininul lui om, omă.

       Tot ceea ce-mi spunea Sficiul mi se părea ţicnit. Dar el avea un adevăr în lumea lui iar eu curgeam pe uliţele lumii lui şi deci a trebuit să-l ascult mai departe.

       Nu mai înţelegeam nimic.

       Dar Sficiul a continuat cu încăpăţânare. Nu s-a lăsat până nu m-a înnebunit.

      Joc din realitate are corespondenţă cu loc din vis. În lumea fizică, tot ceea ce ni se pare pueril şi fantezist, capătă seriozitate şi veridicitate în locul din vis. Somnul are marea putere de a inventa locuri. În realitate ne jucăm, în vis facem din joc un loc real.

      Formă este un cuvânt din cinci litere, complex. Există multe substantive dar câteva dintre ele sunt magice, ţin de onirism. Sunt acele cupluri de cuvinte care activează în planul real şi în cel al visului. Orice cuvânt de acest tip îşi găseşte dublul în planul celălalt prin corespondenţă.

       Cuvintele produc materialitate.

       Trebuie să deosebim cuvintele între ele dar nu aşa cum suntem obişnuiţi să o facem. Cuvintele sunt abstracte . Totuşi ele indică substantive, adică forme. Şi din moment ce indică forme, atunci creează şi o lume cu aceste forme. Ele modelează, jucându-se.

      Întotdeauna are loc o acumulare datorită cuvântului acum. Acum înseamnă Astăzi şi cu Mâine, împreunate într-o singură zi: A cu M, Astăzi cu Mâine, Acum, acumulare de prezent.

Prezenţă înseamnă  permanenţă, clipă şi spontaneitate; totuşi, nu e nici una dintre acestea.  A fi în prezenţă înseamnă a intra în contrarii, a renunţa la unicitate, la un singur sens. A intra în prezenţă este o acceptare a imobilităţii, a statului pe loc. Timpul devine acum comprimat. În primul caz el se extinde la acea permanenţă. În al doilea caz el rămâne şi se anulează prin dispariţia rapidă a clipei. A intra în prezenţă înseamnă a intra în formă.

A fi în prezenţă înseamnă de fapt a fi niciunde pentru că spaţiul, aşa cum îl ştim noi, se anulează. A fi în prezenţă îşi alcătuieşte un spaţiu special, un spaţiu interior al prezenţei. Ce poate fi în prezenţă? Un prezent. Acest prezent îmbracă forma oricărui lucru. A intra într-o altă prezenţă e încercarea unui nou spaţiu. Prezenţa nu se poate câştiga prin mersul obişnuit. Prezenţa e de fapt un fel de staţionare a minţii. Ea este făcută de nişte paşi invizibili ,pe care îi lasă în noi, paşii obişnuiţi. Ei sunt cei care înaintează şi, alcătuind un drum, intră într-o prezenţă. Prezenţa înseamnă a fi în ceea ce este. A fi prezent e acelaşi lucru cu a fi timp – acelaşi timp, a fi o înşiruire egală de elemente vii.

       Există două tipuri de actori: actorul de text şi actorul fără text. Actorul fără text e cel care are un act de arătare dezvoltat. El se dezvoltă în imagini, se amplifică prin acele cuvinte invizibile, insonore intrate şi fixate pentru totdeauna jocului în gesturi, expresii şi mişcare. Actorul fără text este un mic coregraf. Poate fi împietrit (atunci când mimează somnul sau moartea), poate să aibă o împietrire interioară, dar el va fi în continuare modelabil, activând măşti specifice.

        Ceea ce prinde pescarul lui Peter Brook în plasă este asemănător cu un peşte zburător. Este o invizibilitate scoasă din plasă. Este mai mult decât un peşte obişnuit scos la suprafaţă de mâna unui om. El scoate invizibilitatea din apă şi o face vizibilă prin acel peşte. Peştele zburător îşi dăruieşte invizibilitatea vizibilităţii, pentru o clipă, printr-un salt.

        Omul trăieşte întotdeauna între două coordonate. El porneşte de undeva, intră pe o anumită poartă şi porneşte în altă parte. Întotdeauna în faţă (iese pe o altă uşă) el trăieşte într-un cadraj care îi descrie nişte limite. El există între cer şi pământ. Oricât ar fi de lung sau de scurt, de drept sau de deformat, traseul omului se manifestă întotdeauna de la stânga la dreapta, este o mişcare delimitată, este o mişcare fixată între două uşi. Chiar între data naşterii şi cea a morţii, omul este un segment. El merge de la un an spre altul. Toată existenţa sa este comprimată între două coordonate ale timpului. Asta presupune o existenţă în plan orizontal. Este o existenţă marcată de finit.Omul îşi câştigă infinitatea prin verticalitatea sa, situată între cer şi pământ, între sus şi neant. Pe această direcţie nu există capăt. Visul trece prin om. Omul este una din cele două uşi prin care circulă visul.

        Substantivele sunt ca nişte pietre în lumea mea. Cu ele se construieşte totul. Verbele nu pot produce materialitatea, ele doar o activează. Ele au puterea de a face, de a alcătui în întregime atributele substantivelor. Prin verbe totul începe să se mişte.

 Primul verb a fost a fi. Este singurul verb care există cu adevărat. Toate celelalte sunt doar întrebuinţări variate ale acestuia. În orice verb, în adâncul lui, este conţinut acest a fi. El exprimă concretul, prezentul şi continuitatea. Din fi s-au născut prelungirile: fiică, fiu, fiinţă, figură, fire, fir. Acest fir e foarte important. El are mare legătură cu aţa şi cu apa.

          Primul substantiv a fost pom – în traducere formală - Primul Om. Primele substantive au avut două sau trei litere.

          Sficiul se plimba de la un capăt la celălalt al camerei. Totul se îngustase. Câmpul s-a redus la un pătrat.

          Primele substantive au două litere. Urmează cele care încep cu P şi au trei litere: pom, pas, pat, pin, pol, păr, par, pod.

         Om, Ou, Os

        Totul s-a format în urma alăturării lumilor: Lumea din vis şi Lumea din realitate. Există anumite cupluri de substantive care, unindu-se, alcătuiesc poduri. În vis cuvântul om are aparenţă formală cu ou.  În cazul în care nu există cupluri, când apar trei termeni asemănători, cum sunt om, ou, os, trebuie să ştim care dintre ele se aplică visului, realităţii şi teatrului. Om e în realitate, Os e în teatru, Ou e în vis. Trebuie să reţinem de aici doar ideea de alb care se aplică teatrului şi visului. Albul devine un fel de substantiv, capătă materialitate prin fondul pe care se vor proiecta viitoarele imagini. Albul care există în ou şi în os amintesc de un fel de ecran cinematografic.

      Alături de verticalitatea umană mai există verticalitatea copacului. Omul şi Copacul reprezintă o cruce formată de intersecţia verticalităţii cu orizontalitatea umbrei pe care o poartă. Omul şi copacul merg. Unul e în deplasare, celălalt e static şi merge întru verticală, în sus şi în jos. Omul s-a desprins de pom. Pomul a fost Primul Om care a făcut ceva. Acel ceva este un pas. El s-a desprins, întocmai unei umbre, s-a dezlipit de copac şi a început să înainteze pe un traseu.   

      Trebuie să înţelegem transformările care există într-un copac. Ultima extindere a lui, reprezintă o coală de hârtie. Noi scriem pe copaci.

      Putem spune că orice formă are un trup. Trupul este o prezenţă continuă.