................
Teatrul este o evoluţie de la nemişcare la mişcare. Este ondularea apelor, a şerpilor şi schimbarea măştilor.
Moartea este un teatru static.
Neantul este un teatru descompus.
Teatrul este o legătură.
Dacă pământul amestecat cu apă este schema fundamentală a materialităţii, atunci visul amestecat cu teatrul este imaginea ultimă a artei.
................
În spatele unei umbre există obligatoriu o lumină care o ghidează. Între umbră şi lumină stă obiectul. Să ne imaginăm obiectul ca fiind teatrul, lumina ca fiind visul iar umbra ca fiind emoţia onirică. Visul se reflectă în spectacol şi umbra lui duce mai departe, prin acea aparenţă absolută, adevărata lumină. A-l trezi pe spectator înseamnă a-i transmite umbrele visului prin joc. O umbră ne duce cu gândul la întuneric, la orbire. La fel şi o lumină. La un moment dat una se poate transforma în cealaltă; asemenea, visul şi teatrul.
................
Al treilea ochi nu se vede, chiar dacă este deschis. Dar cu el vezi bine la distanţă. Tot astfel, prin teatru - al treilea ochi al omenirii - ar trebui să vedem şi să cunoaştem invizibilitatea. Umbrele sunt unice. Dacă închidem ochii nu le putem vedea, pentru că atunci devin invizibile. În întuneric se anulează închiderea şi deschiderea ochilor pentru că acest act devine inutil. Oricum ar fi, negrul este prezent întotdeauna, ca un fel de cortină densă.
................
Visul îl mimează pe om înlăuntrul omului. El, atunci când închide ochii, se pregăteşte să-şi deschidă simţul intern al perceperii viului. Omul apelează la stocul său de umbre interioare şi începe să simtă visul. Orice mişcare pe care o face, presupune o altă mişcare în viitor. Închiderea ochilor devine metafora gestului, pe care urmează să-l facă visul.
Putem numi visul, drept gestul sacru al interiorităţii umane. Visul trage după sine coborârea cortinei, deci stingerea luminii. El se naşte în spatele viului. Este mimarea morţii.
................
