O piesă există pentru că ea este montată de cei din vis.
Voi o montaţi în mod aparent.
Vi se pare că vorbiţi, alţii v-au scris cuvintele, vi se pare că vedeţi, alţii privesc la voi.
Vi se pare că jucaţi. Alţii vă joacă pe voi.
Fiecare personaj trebuie să spună o poveste. Dar a spune o poveste este oare atât de uşor? Devine chiar banală, dacă e spusă transparent... adică direct şi simplu. O poveste reală reiese dintr-o poveste spusă ireal.
Întotdeauna mai rămâne spaţiu pentru replici care nu au fost spuse şi care se vor continua în decor, în regie, sau în capul spectatorului uluit. Este posibil chiar să se întrebe ce a avut autorul cu aceste personaje. Dacă se întâmplă aşa, este un lucru bun.
Să continuăm...
Aici nu este vorba despre comentarii şi nici despre justificări. Nu încearcă nimeni să te facă să înţelegi. Asta e treaba ta. Depinde doar de tine. Dacă intri în acest joc povestea se va prelungi atât de mult cât îţi doreşti. Sau o poţi întrerupe chiar aici, chiar acum, asta nu va schimba cu nimic restul drumului. Personajele îl vor parcurge şi singure.
E bine dacă totul porneşte de la un joc. Dacă îţi propui să vorbeşti despre lucruri măreţe într-un mod serios, s-ar putea să cazi în penibil. De fapt lucrurile cu adevărat serioase nici nu există. Din această pricină, noi ne jucăm de-a totul.
Replicile curg, trec unele într-altele. La început este o poveste, apoi vine alta, dialogul e singurul care dezvoltă totul. Nu e nevoie de nici o mişcare, căci totul se mişcă în jurul tău. Totul, absolut totul!
Ce poveste este aceea ce poate fi povestită? E o poveste deja pierdută.
Ca să găseşti finalul, trebuie să pleci de la sfârşit şi să te întorci spre început. Pe parcursul acestui drum, finalul ţi se va dezvălui dintr-o dată. Dar finalul nu este tot una cu sfârşitul. Piesa are un sfârşit pentru că se sfârşeşte, dar uneori nu are final.
Nimeni nu încurcă lucrurile. Vei fi surprins să afli că lucrurile se încurcă singure, unele într-altele, fără să le ţină cineva contul. Ele se amestecă şi complică totul de jur împrejur, aşa încât ajungi să nu mai ştii care, cine, unde, cum, cât, dacă... eşti atât de confuz... Şi totuşi această confuzie începe să-ţi placă, te destrami, şi cauţi un înţeles în neînţelesuri. Tocmai aici stă miracolul: să cauţi un înţeles în neînţelesuri.
Inversarea este esenţială. Dialogul nu trebuie să fie previzibil niciodată, nici măcar intuit. Următoarea replică trebuie să o spargă pe cea anterioară, să-i întoarcă sensul la 180 grade. Va domina imprevizibilul peste tot. Nu te poţi agăţa de un fragment nicidecum, trăieşti doar prin rostirea de câteva clipe a cuvintelor. Şi aceste cuvinte nici măcar nu vă aparţin. Ele nu aparţin vreunei lumi sau vreunei limbi, ele sunt neutre, pot fi spuse şi trăite de toţi oamenii. Aparentă banalitate, aparentă absurditate...
Să realizăm o poveste prin prelungirea unei poveşti spuse anterior...
Toţi cei care consideră că au ceva de spus în această stare.... all_writing@yahoo.com
