Cartea Neutru
Scrieri Onirice
Captări de vise
Mi-am propus să nu mai scriu titluri, nici subiecte. O să scriu scrisul… nu o să mai caut situaţii, şi nici personaje, o să las lucrurile să curgă. Şi când spun lucrurile, mă gândesc la cuvinte. Doar o să privesc şi o să constat. O să constat că totul se petrece într-o repetiţie enervantă şi o să mă repet şi eu. Asta îmi face bine la trup. Îmi relaxează articulaţiile, devin mai flexibilă, de azi încolo o să-mi rotesc capul de la stânga la dreapta până o să se rupă. Şi când n-o să mai am cap, totul o să înceapă să funcţioneze. O să caut un ochi şi cu el îmi va fi suficient să privesc. O să mă fixez într-un loc şi o să scriu iraţional, curgând şi repetându-mă. Voi deveni într-o zi fluxul apei.
Nu avem nevoie de poveşti lungi, toate poveştile, în definitiv sunt scurte. Expresiile sunt mai importante. E mai bine să atragem atenţia spre detalii ce scapă omului.
Şi, totuşi, scriu despre banalităţi pentru că banalităţile s-au obişnuit cu mine şi nu mai vor să plece.
………………………………………………………………………………..
Toţi caută să găsească sensuri ascunse în titluri sau în poveşti. Aşa ceva nu prea există. E o amăgire acest lucru. Există doar prelungiri ale poveştilor scurte în minţile celor care le citesc.
Ce importanţă are un titlu... când nici nu este nevoie de el... o putem spune oricum. Vorbim întotdeauna despre ceva. Şi aici stă închisă toată imensitatea lucrurilor. E un ceva al totului ce nu poate fi delimitat în titlu. Titlul este relativ, e ca şi cum ai spune încă o dată câine câinelui, sau ceapă cepei, sau minciună minciunii. Sunt suficiente doar câteva cuvinte care să stimuleze ceva-uri.
Totul e prea simplu ca să-l mai complicăm.
